joi, 11 septembrie 2008

Menestrel

"-mi-e totuna daca e sarut sau lacrima, spunea menestrelul, in timp ce continua cantarea sa vesnica, neschimbata, cu trei riff-uri, daca se pot numi riff-uri bataile la chitara rece.
-mi-e totuna daca e sarut sau lacrima, pentru ca e totuna si pentru voi. e totuna si pentru ea, e totuna si pentru valuri. ramanem neschimbati, ca si ele. da-mi si mie din berea aia.
o gura de bere mai tarziu, riff-urile continuau, nu prea rapide, nu prea lente, intr-un ritm ce parca invita la poveste.
-care e povestea ta? se aude o voce feminina din partea opusa a focului.
menestrelul nu putea vedea cine i se adresa, si nici nu prea conta pentru el. se uita in foc, ii facea bine. simtea el ca ii face bine sa priveasca flacarile. intr-un tarziu vorbi.
-vedeti voi focul asta? el nu traieste pentru ziua de maine. pentru el nu exista ziua de maine, caci el maine nu va mai fi. el abia s-a nascut, si in curand va muri. si pentru el nu conteaza asta. el traieste doar in prezent, pentru a ne lumina, pentru a ne incalzi, pentru a ne aduce la un loc. am avea multe de invatat de la acest foc.
el stie ca ne incalzeste. nu stie insa ca ne uneste, si ca maine probabil vom ramane prieteni.
mi-aduc aminte de focuri ca acesta, focuri care m-a unit cu prietenii mei vechi pe vremea cand inca eram tanar. ma gandesc la focurile ce vor urma si la noii prieteni pe care ii voi intalni, oameni pe care inca nu ii cunosc.
povestea mea o vreti?
-da, se auzira vreo trei glasuri. te rugam.
fara sa isi ia privirea de la foc, menestrelul continua.
-povestea mea incepe pe malul unui rau, intr-o seara de primavara asemanatoare cu aceasta. nu as putea sa va spun exact in ce an era, nici nu mai conteaza. eram trei oameni, privind spre stele. vorbeam fara noima, ajutati de vinul ce trecea din mana in mana. nici nu stiu cine a spus acel prim cuvant: "orion", aratand spre stele. ne-am uitat cu totii vazand minunea. constelatia ce urma sa ne guverneze vietile de atunci inainte, desi noi nu stiam asta. imi aduc aminte ca am spus "vezi tu toate stelele astea? asta e constelatia eddie". atunci eram un mare fan iron maiden. iubeam formatia asta, cu muzica atat de bine pusa la punct si versuri inspirate din carti vechi, de marca, sau din filme de colectie. prietenii mei au ras. apoi unul din ei a inceput sa expuna ideile transcendentale ale lui kant. a fost prima data cand ma conectam de alti oameni prin idei. ne-am expus pe rand punctele de vedere, fara sa ne uitam macar o singura data unii la altii. discutia a continuat pana incepuse sa se crape de ziua si orion disparea treptat de pe cer si din privirile noastre.
aici menestrelul s-a oprit, pentru a mai lua o gura de bere si a-si aprinde o tigara.
-bine, si ce a urmat? cum ai ajuns aici?
-nu te grabi, raspunse eroul nostru calm si incet. daca te grabesti pierzi frumusetea drumului.
am invatat de mic ca nu trebuie niciodata sa pierzi din vedere frumusetea drumului. acum multi ani urcam pe un varf, in alta tara, in alta viata. urcam singur, dupa cum imi era obiceiul in vremea aia. doar eu si padurea, eu si drumul. pe vremea aia imi scriam singur romanul vietii, fara cuvinte. am ajuns la un moment dat intr-un loc unde faceam de obicei un popas. era in varful unei foste partii de schi, de multi ani inutilizabila. m-am asezat in acea zi pe buturuga mea obisnuita si am privit in zare. orasul de sub mine era acoperit de ceata. insa eu eram deasupra ei, cu tot cu brazii de langa mine si cu varful celuilalt munte pe care doream sa il cuceresc intr-o buna zi. un munte nefast, un munte pe care am urcat o singura data, pe vremea cand traiam prima data.
-la al catelea avatar esti? se auzi o voce ironica de langa el. nu o lua in seama, raspunse simplu "la al treilea".
in momentul acela, stand pe buturuga mea, privind in zare, m-am simtit prima data deasupra norilor. eram deasupra oamenilor, deasupra problemelor cotidiene, nici nu le puteam vedea, nici nu le puteam simti. eram doar eu si brazii, deasupra norilor, si drumul ce se dorea continuat. eram un semizeu. si soarta avea sa ma duca inca si mai sus.
cand am parasit acel loc si am facut primul pas pe drumul bine stiut dar niciodata acelasi, am fost strapuns de dorinta imensa de a imparti toata acea frumusete cu cineva. pentru prima data in existenta mea am dorit sa nu mai fiu singur, am dorit sa impart orice infinitate de fericire, cat de mica, cu o fiinta care sa fie demna de a primi acest sentiment. probabil atunci ajunsesem la o rascruce, si mi-am ales calea in viata.
in acea zi nu am urcat pana in varf. fusese deja cucerit si imi demonstrasem ceea ce aveam de demonstrat. din acea zi urma sa inceapa cautarea unei perechi. o cautare ce avea sa ma maturizeze poate mai devreme decat ar fi fost normal, o cautare ce avea sa fie plina de fericire, de iubire si de durere. o cautare inimaginabil de grea, o cautare din care nu regret nici un singur moment.
am trecut prin multe lucruri, nu mi-ar ajunge o viata sa povestesc o singura vara. dar imi ajunge o clipa pentru a iubi o eternitate. prieteni, eu sunt acum batran. nu vreau sa va plictisesc cu povesti atat de obisnuite in jurul focului. mai am doar doua lucruri de spus, si apoi ma voi retrage.
primul lucru pe care il voi spune e un fel de invatatura, pentru cine va dori sa ma asculte. asta in caz ca va dori cineva. eu, prieteni, sunt acest foc ce ne uneste. eu va ating vietile, va dau acel punct comun pentru a incepe conversatii, pentru a va imprieteni. viata e prea lunga sa o traiesti fara prieteni. credeti-ma, stiu. eu va incalzesc, pe voi sau pe cei ce i-am atins in trecut, poate pe cei ce ii voi atinge in viitor. dar sa nu uitati nici o clipa ca, pentru a avea un foc, trebuie sa arzi niste lemne. pentru a straluci, trebuie sa le iei stralucirea altora. alegerea o faceti voi. eu nu am facut alegerea, mai mult m-a ales ea pe mine. nu are rost sa regret ce a fost, dar pot indrepta ce va fi. si, ca si focul, ma voi stinge in curand. si nu as vrea sa plec fara sa va cant ceva. nu stiu chitara, dar sper ca veti indura vocea. acesta e ultimul lucru pe care il am de spus, si se numeste "rapa"

la marginea pantei abrupte
la un han s-a oprit un strain
era trist si avea hainele rupte
si pe masa o cana cu vin

un strain ce-nconjoara pamantul
stai la mine, ramai doar un ceas
inapoi sa te-ntorci, nu ai unde
inainte sa mergi ti-a ramas

mi-amintesc de o vara fierbinte
de-o padure cu mugur pe ram
mi-amintesc de prieteni si de iubite
si de-o casa cu mama la geam

am ajuns la un han pe o stanca
sa-mi inec tot amarul nu pot
si ma-ntreb daca apa este adanca
sa ma-nec azi cu jale cu tot

astazi plang, insa nimeni nu aude
si trecand printre oameni socot
inainte sa merg, nu am unde
inapoi sa ma-ntorc n-are rost

mi-a raspuns ridicandu-se agale
avea ochii plini de lacrimi si dor
"multumesc pentru vinul mariei tale
eu ma duc azi la rapa sa mor"

la revedere, prieteni!"

de Alex Boldea
http://www.cafeneaua.com/nodes/show/8563/menestrel/1

miercuri, 10 septembrie 2008

Pretini buni

Şi-mi dau drumu' pe cursă, şi dăi şi dăi viteză, că mă trăgeau magneţii ăia de nu mai ştiam de mine... După o curbă văd lumina - dăi după ea. Mergea tâmpita ca mine de tare de nu puteam s-o prind. Şi bag io viteză în neştire pană când, aşa cam după vo douăşapte de kilometrii venea un tâmpit pe contrasens.
-Hooooooo drace că nici molecula lu' Dumnezo nu mai rămâne din noi!
Când mă uit mai bine - pretenu' meu Vasile era turbatu' din faţă.
-No serus mă pretine! Auzi, am o idee. Dă-i mă în măsa cu bigbangu' lor, hai să merem la Mall' Equla să bem o bere poate prindem şi noi nişte găuri negre mai tinere.

Să trăiască gugălu ca ne-o făcut poză:
Ni în punctu' ăla galghin m-am întâlnit io cu Vasile!